Despre carte: 1989 / Povestea sfâșietoare a unei presupuse soții moarte, a unui soț crud și a unui amant înfocat este completată de un anume bufon... Bufonul, refuzând să-și mântuiască sufletul, care pier, după cum i se pare, într-un meșteșug nelegiuit, îi dă banii trimiși, care îi pot deveni o poartă spre o viață dreaptă, pentru a-i răscumpăra pe nefericitul Magna din sclavie, ajutând-o să se reîntâlnească cu familia ei. Legenda însăși în gura bufonului devine o poveste despre propria lui cădere răutăcioasă și păcătoasă, o poveste despre adâncirea sufletului tău. Și toată această poveste se estompează în plan secund pe mândru stilit de sine stăruit Hermias, gândindu-se pe stâlp la zădărnicia eforturilor sale, și bufonul fără griji din Damasc, arătat stilitului ca exemplu de bunătate, scris în cartea celor vii, a venit în prim-plan Dacă Hermias se întristează pentru soarta vecinilor săi, idolatrizându-se, potrivit lui Leskov, „a umilit atât planul, cât și scopul creației și s-a considerat cel mai perfect”, atunci Pamphalon, reproșându-se în mod constant. risipirea și păcatul, îi iubește atât de mult pe alții încât este bătut cu vergele de aramă pentru asta. <...> Pamphalon devine cel care poate, fluturând un epancha clovnesc, să distrugă „limita” lui Hermias - pătată pe întregul orizont cu „litere mari evreiești, ca cărbunele și funinginea... cuvântul: „încrederea”.».